duminică, 9 octombrie 2016

Jocul Privatizarea (și nu de-a privatizarea)

Helicon Banat din Timișoara, adică fosta Întreprindere poligrafică „Banatul” Timișoara (IPBT), autoarea unor adevărate blockbuster-uri în ceea ce privește jocurile educative și de societate în comunism (Dacii și romanii, multe jocuri de cărți cu rol educativ) a continuat să producă și după 1989 jocuri de societate, încercând să fie ancorată cât mai eficient în noul context economic. 

Este cazul jocului de societate numit Privatizarea. Jocul este în esență o clonă a mult mai cunoscutului Monopoly, creat în SUA în anii tulburi ai crizei economice de la mijlocul perioadei interbelice. Privatizarea a apărut și el într-o perioadă cu nenumărate probleme pentru diferitele paliere ale societății, nu doar pentru economie. Cea din urmă însă era în atenția acestui joc și de altfel, încă din primele rânduri ale regulamentului de joc, avem o confirmarea în acest sens, pentru că despre scopul declarat al jocului se scria că este: „dezvoltarea interesului pentru libera inițiativă spre sectorul particular în multiple domenii de activitate”. 

Spre deosebire de Monopoly jocul a avut un ecou slab în România, rămânând și astăzi practic necunoscut. În Privatizarea, terenurile erau înlocuite cu societățile comerciale (fostele întreprinderi, uzine și combinate cu variate obiecte de activitate), casele și hotelurile cu acțiunile, dolarii cu ECU (European Currency Unit). ECU a fost o unitate de cont a Comunității Europene/Uniunii Europene, înlocuită în 1999 cu mult mai cunoscutul, astăzi, Euro (spre deosebire de ECU, cu toate atributele corespunzătoare unei monede). Simbolic, fie și doar aceste trei deosebiri dintre cele două jocuri arată societatea spre care România tindea după 1989: economie de schimb și integrare europeană. 

În joc este înscrisă și o căsuță „Loto”, o „Casă de odihnă” (Free parking), Telex (Chance/Community Chest), nelipsita „Bancă”, ce plătește 3000 ECU pentru stimularea investițiilor (și nu 200 de dolari), și bineînțeles nume de societăți comerciale pe acțiuni (S.A.). Un jucător poate cumpăra acțiuni la aceste societăți, iar atunci când ajunge pe o căsuță cu o societate deținută de alt jucător plătește o taxă. Jocul se încheie când rămâne un singur jucător, ceilalți falimentând sau când se atinge un prag monetar/timp prestabilit de joc, câștigător fiind declarat după anumite condiții. Jocul românesc este mai puțin reușit în comparație cu Monopoly și la fel de puțin reușit este și traseul economic al societății comerciale care l-a creat după 1989 (vezi de exemplu situația patrimonială de la începutul anilor 1990, din HG nr. 171 din 7 martie 1991, IPBT evidențiindu-se - cel puțin aparent - prin cea mai mai bună situație economică dintre întreprinderile poligrafice enumerate și care nu erau tocmai puține la număr), cu restrângerea activității, mutarea sediului, dificultăți financiare etc. Cine mai știe astăzi de IPBT?

Normal, ar mai fi multe de analizat despre joc în sine, jocuri asemănătoare și profilul producătorului, poate vom reveni cu altă ocazie. Cât despre privatizare (și joaca de-a privatizarea din anii 1990) s-au spus și s-au scris multe, dar la fel de multe rămân de făcut pentru a evalua profesionist un proces economic și aș spune nu numai, care este atât de complex. 

Ce este de semnalat este existența unui astfel de joc ca urmare a efortului creativ din partea fostei IPBT, care până la urmă a rezultat într-o și dintr-o îmbinare ciudată de ficțiune și realitate, între joc și istoria sa pe de o parte și istoria întreprinderii ante și post 1989, pe de altă parte.