duminică, 24 februarie 2013

Kombinat

Bruno Andreşoiu, Augustin Ioan, Anca Nicoleta Oţoiu, Liviu Chelcea, Gabriel Simion, Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur, Bucureşti, Igloo, 2007, 176 p.

Kombinat este un album fotografic[1] însoţit de câteva texte care nu te lasă indiferent. Igloo cred că şi-a atins scopul cu această carte, care este o iniţiativă lăudabilă.
Sunt câteva idei în textul cărţii, care însă nu mi-au plăcut, altele din contră.
Nu mi-a plăcut să citesc formularea că ,,natura însăşi este de cele mai multe ori neputincioasă în faţa miilor de metri cubi de beton prost turnat [...]” (p. 8). Citind rândurile anterioare (şi alte referinţe din carte) ai putea crede că industrializarea a adus numai lucruri rele naturii şi omului, aşa cum se poate vedea în întreaga Românie (prin siturile industriale dezolante). Dar civilizaţia modernă de astăzi, capabilă să-şi dea seama de greşelile realizate în procesul industrializării este tocmai creaţia industrializării. Tot confortul, toată uşurinţa de a comunica şi toată diversitatea de produse şi de tehnologii din zilele noastre este tributară industrializării. S-au făcut greşeli peste tot în industrializare, la fel şi în România, mai multe aici şi din pricina ideologiei comuniste (evident nu doar la noi).
Dar impresia falsă că tot ce a fost creat în comunism a fost greşit (p. 9) este la rândul ei greşită. Pentru unele ramuri industriale, tocmai acei ,,monştrii” industriali, combinatele între altele, nu reprezentau decât una dintre cele mai eficiente metode de a funcţiona, dincolo de ideologie. S-a greşit de multe ori în amplasarea unor obiective industriale (chiar dacă toate aveau o motivare mai mult sau mai puţin ştiinţifică), şi în multiplicarea unor tipuri de obiective industriale, în forţarea industrializării peste necesităţile reale ale populaţiei şi economiei. S-a încercat restrângerea unor decalaje economice şi s-a realizat prea puţin, pentru ca în final în anii 1980 tot efortul industrializării să fie treptat diluat, iar în anii 1990, să asistăm la o adâncire a declinului. Pendulând între nostalgie şi noile priorităţi economice, industrializarea, lăudată şi înfierată, a avut de suferit după 1989 tocmai prin lipsa de consistenţă a acţiunilor. Nu este un blestem, a fost şi este lipsa, care pare să creeze de decenii un obicei, oamenilor competenţi la locul potrivit (directori de întreprinderi, miniştri); o criză a elitelor.
Atunci arhitectura industrială a adus ceva bun societăţii? În paginile 19 şi 20, se spune că arhitectura industrială nu aduce nimic bun nu doar societăţii, ci nici arhitecturii ca ştiinţă, că nu este onorabil pentru un arhitect să se dedice ei şi poate singurul lucru bun a fost că, în anii stalinismului, a fost refugiu pentru arhitecţi în faţa realismului socialist. O parte din arhitecţi nu ar fi de acord cu astfel de afirmaţii.
Tot despre arhitectura industrială, în special cea din anii 1960, se spune că ,,nu ştie să îmbătrânească. Ea decade, se prăbuşeşte, dar nu îmbătrâneşte” (p. 28). Arhitectura industrială din anii 1960 este reprezentată şi de barajul Bicaz şi altele ridicate, un exemplu la îndemână. Ele ştiu să îmbătrânească frumos fiindcă generaţiile viitoare au avut grijă de ele, peste ideologii, guverne şi politicieni. Dacă ar fi avut cine să administreze fabricile şi uzinele construite, înainte şi după 1989, o parte din arhitectura industrială de atunci ar fi îmbrăcat obiective industriale eficiente şi competitive, altele nici nu ar fi fost proiectate, darămite ridicate, iar unde deja ,,s-a păcătuit”, s-ar fi realizat o conversie cât mai potrivită necesităţilor zonale (pentru mediul înconjurător şi locuitori).
Mi-au plăcut multe idei prezentate în text, precum faptul că fostele fabrici şi uzine ridică probleme de administrare în noul context economic, că ,,adormirea” fabricilor şi uzinelor înseamnă la noi nu conservare, ci distrugere, că s-a greşit în alegerea unor amplasamente pentru obiectivele industriale construite.
Interesante sunt şi alte idei lansate : oraşul ca periferie în raport cu fabricile, în unele cazuri, la fel şi ideea că trebuie organizată ,,«salvarea» a ceea ce mai poate fi salvat”, dar nu sunt deloc de acord cu ideea că uzinele nu pot avea valoare de monument, că ele capătă valoare de patrimoniu doar ,,prin totalitatea amintirilor pe care ni le trezesc” (p. 95).
În concluzie, arhitectura industrială este un subiect care nu a stârnit prea mult interes comunităţii ştiinţifice, la fel şi dezindustrializarea (p. 146). România nu a fost industrializată la nivelul altor ţări, nici măcar în comparaţie cu fostele ,,ţări prietene” din timpul comunismului. Dar este surprinzător că (dez)industrializarea şi arhitectura industrială nu sunt aproape deloc studiate. Cu atât de multe (încă) situri industriale, dezinteresul comunităţii ştiinţifice este un afront adus chiar şi industrializării, exagerând puţin, este ca şi cum un arheolog aflat în Grecia sau Italia ar rămâne indiferent la importanţa siturilor arheologice locale. De aceea, Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur ar trebui să stârnească o dezbatere ştiinţifică pe măsura importanţei subiectului tratat. Altfel rămâne doar o iniţiativă (lăudabilă). 
[1] Fotografii realizate de Şerban Bonciocat.