duminică, 21 martie 2010

Recenzie : Liviu Chelcea, Bucurestiul postindustrial

Chelcea, Liviu, Bucureştiul postindustrial: memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană, Iaşi, 2008, 456 p.

În lucrarea Bucureştiul postindustrial..., Liviu Chelcea ne prezintă dezvoltarea postindustrială a Bucureştiului după căderea comunismului.
Autorul tratează în cele cinci capitole ale cărţii, problemele generale ale dezindustrializării precum schimbările peisajului urban, nostalgia postindustrială, patrimoniul industrial şi conversia funcţională, concentrându-şi atenţia, în ultimele trei capitole, asupra Bucureştiului. Au fost menționate aspecte legate de geografia şi istoria industrializării Bucureştiului, utilizările actuale ale spaţiului industrial şi noul peisaj (post)industrial al oraşului. Lucrarea este însoţită şi de un dvd care conţine patru filme documentare, printre care regăsim şi cel semnat de autor, referitor la zona industrială Filaret, una dintre cele mai vechi din Bucureşti.
Lucrarea utilizează informaţii din monografii ale întreprinderilor, diverse articole din reviste de specialitate, dar şi lucrări cu un caracter mai general. Sunt prezentate un număr important de imagini de epocă dar şi actuale, reclame, hărţi ce permit localizarea zonelor industriale şi întreprinderilor.
Problemelor generale pe care dezindustrializarea le ridică sunt identificate prin raportare la fostele oraşe industriale cu tradiţie din SUA (Detroit, Pittsburg), Marea Britanie (Manchester, Liverpool), Spania (Barcelona).
Dezindustrializarea este privită ca o evoluţie a oraşelor, de la fordism la postfordism. Caracteristicile procesului sunt dispariţia producţiei şi consumului de masă, delocalizarea producţiei, consumul de nişă, suburbanizarea, reamenajarea spaţiului industrial, concentrarea economiei pe servicii, turism şi divertisment.
Se formează o industrie creativă (termen apărut în Marea Britanie) care determină apariţia unor oraşe creative, care încurajează sectorul cultural şi care încurajează apariţia ,,clasei fără gulere” (în viziunea sociologilor americani, în opoziţie cu ,,omul organizaţional”, conformist şi ierarhic, din anii 1950-1960), capabilă (datorită creativităţii individuale, îndemânării şi talentului) prin generarea şi exploatarea proprietăţii intelectuale să creeze bogăţie şi locuri de muncă.
Printre domeniile culturale aparţinând industriei creative enumerăm arhitectura, filmul, muzica, televiziunea, radioul şi design-ul.
Nostalgia industrială a determinat printre altele, grija pentru patrimoniul industrial, apariţia arheologiei industriale şi formarea unei conştiinţe ecologice, care militează pentru conservarea unor relicve industriale, pentru ,,a nu uita de distrugerea ecologică masivă”.
Reamenajarea spaţiului urban a ţinut cont de cele menţionate anterior, dar şi de planul de dezvoltare în perspectivă al oraşului.
Graniţa dintre conservare şi inovaţie a variat în principal în funcţie de tipul clădirilor industriale şi de destinaţia ulterioară a acestora (comerţ, industrie, locuinţe, cultură/muzee). Uneori, clădirea industrială a fost recondiţionată parţial, alteori ea a suferit modificări semnificative. Spre exemplu, Gara d’Orsay din Paris a fost transformată în muzeu de artă, termocentrala Bankside din Londra a fost compartimentată şi a căpătat mai multe destinaţii: galerii de artă, săli de conferinţe, cafenele, magazine. Sunt şi cazuri de refuncţionalizare de-a dreptul spectaculoase: rezervoare de gaz metan transformate într-un complex de apartamente, birouri, magazine sau silozuri transformate în locuinţe (SUA, Canada, Norvegia).
În continuare se trece la o prezentare scurtă a evoluţiei industrializării Bucureştiului, în perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi sfârşitului comunismului. Câteva dintre caracteristicile procesului de industrializare bucureştean sunt: debutul târziu, evoluţia rapidă a industrializării în perioada comunistă, existenţa doar a câtorva resurse naturale (argilă, nisip), importanţa armatei şi transporturilor (în comun, pe cale ferată). Statutul de capitală, a favorizat industrializarea Bucureştiului. O caracteristică principală în perioada comunistă a fost că industrializarea s-a desfăşurat pe baza planului economic.
Autorul a împărţit Bucureştiul în câteva zone industriale: Gara Filaret-Rahova-13 Septembrie, Gara de Nord-Grozăveşti-Politehnica, Ştefan cel Mare-Gara Obor-Pantelimon-Titan, Timpuri Noi-Văcăreşti, Dudeşti-Căţelu-Policolor, Militari, Pipera, Berceni-Progresul-Jilava, Bucureştii Noi. Pentru fiecare zonă industrială au fost identificate întreprinderile pe o hartă care permite localizarea lor. Sunt prezentate imagini de epocă sau actuale ale întreprinderilor, utilajelor, reclame. Pe cât posibil, pentru fiecare întreprindere sunt prezentate câteva informaţii precum data înfiinţării, obiectul activităţii, evoluţia denumirii şi a produselor/serviciilor oferite pentru perioada studiată. De exemplu, tăbăcăria aparţinând lui Gr. Alexandrescu este numită în1877 Gralex, în 1949 devine Fabrica de piele Luptătorul (prin comasare – proces caracteristic pentru întreprinderile din perioada comunistă – cu fabrica Fortuna), îşi modifică numele din nou şi până în 1962 poartă numele de Fabrica Kirov, după aceea numindu-se Fabrica de piele şi încălţăminte.
În ceea ce priveşte utilizarea spaţiului industrial în perioada dezindustrializării, după căderea comunismului, autorul observă, în primul rând, rapiditatea cu care se schimbă peisajul urban. Asistăm la o zonificare mixtă, la o aglomerare de funcţiuni comerciale, de servicii şi rezidenţiale. În locul fostelor întreprinderi putem întâlni parcuri industriale, adică zone speciale în care îşi desfăşoară activitatea diferite societăţi comerciale, precum Mercury Logistics Park, Electromagnetica Business Park, Sema Park (fosta întreprindere Semănătoarea), complexe rezidenţiale cum ar fi Emerald (în locul Fabricii de pâine Titan) sau New Town Residence (în locul Fabricii de textile Dristor) ori centre comerciale precum Kaufland (Fabrica de săpun Stella) sau Cotroceni Mall (Uzina de Motoare Electrice).
Bucureştiul postindustrial... este o carte solidă din toate punctele de vedere şi extrem de necesară timpului nostru. Ca o carte să aibă succes nu este de ajuns să fie bine scrisă ori teza principală să fie bine argumentată. Ea trebuie să fie lansată pe piaţă şi la un moment potrivit. Or, toate cele enumerate reprezintă caracteristicile cărţii de faţă. De aceea, recomandăm cu mult entuziasm spre citire această carte.
Valentin Maier 29.01.2010